Mihai a ieșit din clinică. A rămas paralizat pe treptele prispei, ca și cum ar fi ezitat să facă următorul pas, și a privit lumea din jurul său. Vremea era respingătoare chiar și pentru sfârșitul toamnei: un cer gri-plumburiu cu nori denși care păreau gata să atingă vârfurile copacilor desfrunziți.
Ramurile lor negre ieșeau în evidență ca niște chibrituri arse în toate direcțiile, accentuând lipsa de viață a peisajului. Zăpada de ieri, prima din an, ieri atât de orbitor de albă și umedă, promițătoare, astăzi se transforma într-o lapoviță dezordonată sub picioarele trecătorilor.
Oamenii mergeau ușor aplecați, ca și cum ar fi încercat să se facă mai mici și mai puțin vizibili. Privirile lor erau îndreptate în jos, la picioare: toți încercau să evite bălțile trădătoare și grămezile înghețate de zăpadă murdară. Să aluneci, să-ți uzi picioarele în apă înghețată sau, și mai rău, să te întinzi cât ești de lung în mijlocul străzii, era o plăcere îndoielnică.
Întregul oraș era pictat în tonuri gri și depresive, ca în fotografiile vechi: decolorat, murdar, opac. Dar, paradoxal, Mihai privea acea mulțime de trecători liniștiți cu o invidie tăcută. Invidia dreptul lor de a fi nemulțumiți de lapoviță, de cizmele lor ude, chiar și de proasta lor dispoziție, care s-ar schimba de îndată ce ar ieși soarele.
La urma urmei, ei aveau toată viața înainte, cu toate bucuriile și tristețile ei, cu toate urcușurile și coborâșurile. Spre deosebire de el. În buzunarul drept al hainei sale, ca o piatră grea, zăcea sentința sa.
Un dosar medical cu foi multicolore de analize, concluzii ale specialiștilor și, în final, pe ultima pagină, un diagnostic, scris cu literele largi ale medicului. Un diagnostic care tăia toată viața sa anterioară, toate planurile sale, toate speranțele sale, ca o linie groasă neagră pe pagina unui jurnal.
Observând că șeful său stătea nemișcat prea mult timp pentru o pauză normală, șoferul a decis că aștepta mașina. A pornit motorul, a ajuns la prispă și a deschis ușa. Dar Mihai, apropiindu-se de mașină, nu se grăbea să urce.
Ceva în mișcările sale, în expresia feței sale, l-a alertat pe tânărul șofer. „Andrei”, a spus Mihai, adresându-se bărbatului, „probabil ar trebui să pleci acasă. Astăzi ai…”
A făcut o pauză, ca și cum ar fi ales cuvintele, „…va fi zi liberă. Și vreau să mă plimb.” „Cum, domnule Mihai? Aveți o întâlnire într-o oră”, a spus șoferul, un tânăr care lucra pentru Mihai de puțin peste șase luni, întinzând mâinile.
Era o autentică nedumerire în vocea lui. „Nu-i nimic, mă descurc”, și-a liniștit subalternul, prea entuziast. „Va putea acest tânăr sănătos să înțeleagă că acum nu am timp pentru muncă?”, s-a gândit Mihai, privind fața confuză a șoferului.
Dar cândva el însuși, la fel ca acest Andrei, s-a străduit să realizeze ceva, să-și construiască o carieră, să câștige mulți bani. Și-a sacrificat toată viața personală pentru această ascensiune. La muncă, nu și-a găsit timp pentru a iubi cu adevărat.
Nu și-a format o familie, nu a crescut copii. Și ce are acum? O afacere de succes. Milioane în conturi bancare.
Dar pentru cine sau pentru ce a câștigat aceste milioane? Pentru sine? Dar nu mai era destinat să le cheltuiască. Pentru cei dragi? Dar nu-i avea. O casă mare și frumoasă.
Dar goală până la punctul în care răsuna. Această casă îl primea în fiecare noapte cu o tăcere profundă, în care îi răsunau propriii pași. O mașină de lux în care, de fapt, nu are cine să conducă…
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.
