Baba Ioana ridică cu greu galeata cu apă înghețată de la fântână și, târându-și greu picioarele, porni pe cărăruia bătătorită spre casă. Gerul îi gâdila fața, degetele îi alunecau neascultător pe mânerul ruginit. Chiar la ușă se opri să își tragă sufletul: puse o găleată pe treaptă, se întinse după a doua… și deodată se împiedică.
— Ah, Doamne!… — abia apucă să șoptească, înainte să se prăbușească pe pământ.
Umărul se lovi dureros de marginea treptei, ceafa îi răspunse cu o durere surdă și zguduitor. Câteva secunde femeia zăcu, fără putință să se miște.
Apoi încercă să se ridice — dar picioarele nu o ascultau. De la talie în jos parcă îi tăiase cineva. Gâfâind de durere și frică, începu să se târască spre ușă, agățându-se de tot ce îi venea la îndemână: un scăunel vechi, o mătură spartă, marginea propriei fuste. Spatele o durea crunt, fruntea i se acoperi de transpirație, totul în jur se legăna și se clătina.
— Hai, Ioanișo… hai… — murmura pentru sine, cățărându-se pe canapeluta veche din coridor.
Telefonul stătea pe pervaz. Cu degetele tremurânde compuse numărul fiului.
— Paulica… fiul meu… îmi e rău… vino… — șopti și leșină.
Seara veni Pavel. Irumpe în casă cu zgomot, lăsând aerul rece să intre. Fără căciulă, zbârlit de vânt, rămase în prag văzând-o pe mama întinsă pe canapea.
— Mamo… ce ai? — se apropie, luând-o cu grijă de mână. — Doamne, e toată înghețată…
Fără să se gândească, o sună pe soție.
— Olga, vino urgent… Da, îi e rău… Pare că nu se mai mișcă deloc.
Baba Ioana auzea totul, deși fața ei nu exprima emoții. Înăuntru se aprinse speranța: fiul s-a speriat, înseamnă că nu îi e indiferent. Poate că familia se va aduna în sfârșit? Poate că o vor salva?
Încercă să își miște picioarele — zadarnic. Doar vârfurile degetelor îi tremurară puțin. Și deodată plânse — nu de durere, ci de gândul că poate nu totul era încă pierdut.
