Azi e ziua mea. Fac 97 de ani. M-am trezit fără lumânări, fără felicitări, fără telefoane.
Locuiesc într-o cameră mică, deasupra unui magazin de feronerie închis. Proprietarul nu-mi cere mult chirie, mai ales pentru că i-am reparat instalațiile iarna trecută. N-am prea multe aici, în afară de un pat care scârțâie, un ceainic și un scaun lângă fereastră. Fereastra e preferata mea — de acolo pot privi autobuzele trecând.
Am mers până la brutăria de două străzi mai jos. Fata de la tejghea mi-a zâmbit de parcă nu mă recunoștea, deși vin acolo în fiecare săptămână după pâinea de o zi. I-am spus: „Azi e ziua mea”, și ea a zis „Oh, la mulți ani” de parcă citea de pe un cartonaș cu replici.
Am cumpărat un tort mic. Vanilie cu căpșuni. I-am rugat chiar să scrie pe el „La mulți ani, domnule L., 97 de ani”. M-am simțit cam prost cerând asta, dar am făcut-o.
Înapoi în cameră, l-am pus pe lada pe care o folosesc pe post de masă. Am aprins o singură lumânare. M-am așezat și am așteptat.
Nu știu de ce mă așteptam să vină cineva. Fiul meu, Eli, nu m-a sunat de cinci ani. Ultima dată când am vorbit, am spus ceva despre cum mă tratează de sus soția lui. Poate că n-ar fi trebuit. A închis telefonul și cu asta s-a terminat. Niciun apel, nicio vizită. Nici măcar nu știu unde locuiește acum.
Mi-am tăiat o felie. Tortul era bun. Dulce, moale, proaspăt.
I-am făcut o poză cu telefonul meu vechi, cu clapetă. Am trimis-o la numărul pe care încă îl aveam salvat ca „Eli”. Am scris doar: La mulți ani mie.
Apoi m-am uitat la ecran, așteptând să apară acele punctulețe.
Nu au apărut.
Am stat acolo o vreme. Am mâncat încă o felie. Glazura era cam prea dulce, dar mi-a plăcut că căpșunile nu erau congelate, cum sunt cele de la piață. Apoi m-am uitat din nou la telefon.
Tot nimic.
