Vagabondul, care părea să aibă vreo șaizeci de ani, își împacheta cu grijă sculele de pescuit într-un rucsac jerpelit, dar încă rezistent. Rucsacul trecuse prin multe — ploi, ninsori, arșiță. În el se aflau borcane cu momeală, cârlige, plute, viermi păstrați într-o cutie veche de chibrituri. Pescuitul nu era un hobby pentru el, ci o metodă de supraviețuire.
Purta o pelerină veche și uzată, iar în picioare avea cizme de cauciuc găsite cu doi ani în urmă la groapa de gunoi — una mai mică decât cealaltă, dar se obișnuise. Spatele i se curbase sub greutatea rucsacului, dar bărbatul s-a îndreptat și a pornit spre râu, așa cum făcea în fiecare zi. Nu avea casă, nici familie, nici serviciu. Uneori, cineva îi dădea un ceai cald sau o bucată de pâine, dar de cele mai multe ori se baza doar pe râu.
Un vagabond a găsit o cutie ciudată în râu și a crezut că e gunoi, dar când a deschis-o, era cât pe ce să o scape din mână de uimire
După o oră de pescuit, când a tras firul, în loc de pește s-a agățat… o cutie de carton.
— Iar gunoaie, — a mormăit el.
Cutia era grea. Se simțea că are ceva în ea, și Bătrânul era gata să o arunce înapoi, dar atunci s-a auzit un sunet ciudat.
S-a încordat. A rupt cu grijă cartonul ud și, pentru o clipă, inima i s-a oprit. Înăuntru era…
… o pisicuță mică, roșcată, tremurândă și cu urechile lipite de cap. Slabă, udă, cu ochi plini de spaimă. L-a privit speriată și a mieunat.
Un vagabond a găsit o cutie ciudată în râu și a crezut că e gunoi, dar când a deschis-o, era cât pe ce să o scape din mână de uimire
Bătrânul n-a spus niciun cuvânt. Și-a dat jos haina, a înfășurat în ea pisica tremurândă și s-a așezat chiar acolo, lângă apă. Nu era un om sentimental, dar ceva în acea ființă mică i-a mișcat o ușă ruginită în suflet.
A numit-o Scânteiuța.
De atunci, totul s-a schimbat. Împărțea cu ea peștele, o învelea noaptea în haina lui. Pisica, în ciuda vieții grele de pe stradă, s-a însănătoșit rapid și îl urma peste tot — mereu în urma lui, ca o umbră cu coadă. Iar într-o zi, ea chiar i-a salvat viața.
