Când s-a întors Ivan în zori, obosit și cu mâinile încă mirosind a pământ umed și frunze, primul lucru care l-a izbit a fost liniștea. Prea multă liniște. Prea adâncă, prea rece. Casa lui avea mereu un freamăt – mai scârțâia ceva, mai tușea nevasta din dormitor, dar acum… nimic.
A aruncat un ochi prin bucătărie – fetele nu mai erau la masă. Ceaiul rece. Canile goale. Inima i-a tresărit.
– Fetele? strigă el. Ari… Marina?
Nimic.
Se duse înspre dormitorul unde era soția lui. O iubea, deși viața le-a pus piedici. De câțiva ani era paralizată, nu mai putea vorbi, doar clipea și scotea niște sunete stinse. Dar era acolo. Vie. Prezentă.
Încet, deschise ușa… și ce-a văzut acolo… îl lăsă fără aer.
Fetele erau în pat. Una dintre ele – Ari, probabil – stătea în genunchi lângă femeie, cu mâna pe fruntea ei. Cealaltă – Marina – privea fix în ochii ei. Femeia… zâmbea. Da, zâmbea. Era pentru prima dată, după atâta timp, când chipul ei nu era încremenit într-o mască fără expresie.
– Ce… Ce ați făcut? întreabă Ivan cu voce stinsă.
Fetele se întorc către el, încet. În ochii lor – ceva ciudat. Ca o lumină care nu era acolo aseară.
– Dănțul Ionuț… ea nu mai suferă, zise Marina.
– A fost tristă tare, dar acum e bine, adaugă Ari.
Ivan clătină din cap, incapabil să înțeleagă. Se apropie de pat. Soția lui avea ochii închiși. Dar nu era somn. Era o pace adâncă, tăcută, definitivă.
O atinse cu mâna tremurândă. Rece.
– A murit… șopti el. Fetele se uitau în tăcere, fără frică, fără vină.
– N-am făcut nimic rău, zise Ari.
– Doar am atins-o, și a zis cu ochii că ne mulțumește, că e gata.
Ivan îngenunchea. O lacrimă i se prelinse pe obraz.
– Ea… a zâmbit?
– A zâmbit, dănțule Ionuț. Era fericită. Ne-a spus fără cuvinte că a așteptat momentul ăsta. Că era pregătită.
