Nu era niciun reflector aprins, nici aplauze de început, nici măcar un profesor care să o încurajeze. În primele rânduri, câțiva copii își țineau telefoanele gata să filmeze, râzând în pumni. Dar când primul vers a părăsit buzele ei, totul s-a schimbat.
Vocea ei… nu era doar frumoasă. Era pură. Dureroasă. Plină de viață.
Cânta cu un tremur în ton, dar fiecare notă atingea inimile celor din sală cu forța unei povești nerostite. Melodia, simplă și fără acompaniament, plutea prin aer ca o rugăciune. Fiecare cuvânt părea desprins dintr-un loc adânc, unde lacrimile și speranțele se întâlnesc.
Un profesor, care își butona telefonul în spate, s-a oprit brusc și s-a întors. Copiii din sală au început, unul câte unul, să lase telefoanele jos. Chiar și cei care râdeau mai devreme stăteau acum nemișcați. Unul dintre băieți și-a șters discret o lacrimă. Fetele din ultimul rând s-au privit între ele fără cuvinte.
Iar la mijlocul cântecului… s-a întâmplat ceva cu totul neașteptat.
Directorul, care rareori venea la spectacolele elevilor, a intrat din întâmplare în sală. Dar când a auzit vocea Sofiei, s-a oprit în ușă. A rămas acolo, nemișcat, ca un soldat prins de o magie veche. Iar profesoara de muzică, care până atunci nici nu-și notase numele ei, și-a dus mâna la inimă și a șoptit:
