Părăsind colonia penală în urma eliberării condiționate, a ieșit pe poartă cu o singură pungă de plastic în care se aflau papucii altcuiva, un caiet cu pagini mâzgălite și o scrisoare la care nu se răspunsese niciodată. În jur era o lume zgomotoasă – străină, indiferentă, înspăimântătoare în libertatea ei. Nimeni nu o aștepta. Nici o voce familiară, nici o mână întinsă. Doar cerul, vast și indiferent, și un drum împărțit de crăpături precum propria ei viață.
În biletul pe care îl păstra ca pe o speranță era scrisă o adresă. Chiar locul unde poate ar putea fi adăpostită – un vechi prieten de familie, omul care îi promisese cândva: “Dacă ai nevoie de ceva, întoarce-te”. A repetat adresa tot drumul, ca o incantație. Dar când a ajuns pe strada corectă, a greșit numărul casei. Semnul avea un șapte luminat orbește, dar memoria ei avea un nouă. A bătut, iar ușa i s-a deschis.
Casa era întunecată, mirosea a ziare vechi și a borș. Am intrat, mi-am cerut scuze, am explicat cât de bine am putut, cu vocea tremurându-mi. Proprietarii, un cuplu în vârstă cu ochii obosiți, nu au dat-o afară. Au privit-o îndelung, și-au șoptit ceva unul altuia, apoi femeia a adus un platou și a turnat supa într-un castron adânc.
Așa că și-a petrecut prima noapte afară – nu acasă, nu printre cei dragi, ci în casa unor străini, care s-au întâmplat să fie mai buni decât soarta. Și în această căldură străină, printre pereți necunoscuți, a adormit fără teamă pentru prima dată după mult timp. Acest accident a schimbat totul.
Christine a inspirat din plin – aerul cald era plin de mirosul libertății. Aceasta era a doua ei întâlnire cu ea. Era a doua oară când ieșea în sălbăticie. Și a doua oară când urma să învețe să trăiască din nou.
Își răsuci gura într-un zâmbet ironic. “Nimic, greutățile te întăresc…”
Da, asemenea încercări ciudate, aproape absurde, păreau să fie doar ale ei. Dar bine, va trece peste asta. Cu siguranță va fi mai deșteaptă acum. Nu va mai ajuta pe nimeni, în nici un caz! Lasă lucrurile să fie altfel de acum încolo. În liniște, în liniște, fără agitație.
În urmă cu trei ani, părăsise deja zidurile orfelinatului ei natal. Atunci credea în bunătate, iubea lumea din toată inima și părea să facă parte dintr-un întreg mare și luminos. Poate că atunci a fost cu adevărat norocoasă sau poate că în acea instituție era ceva mai multă umanitate decât în altele… Dar acolo nu au existat amintiri frumoase. Doar durere: strigăte constante, umilințe, pedepse interminabile…..
Dacă cineva “făcea ceva rău”, era pur și simplu închis într-o magazie – li se spunea “kartser”, cu o mică fereastră sub tavan, și i se dădea doar apă timp de trei zile. Și uneori chiar bătut. Era dezgustător să te gândești la asta.
