La vârsta de 46 de ani, fiica mea a vrut deja să mă plaseze… până când și-a dat seama de greșeala ei.
Era un cadou frumos în plic. Nu pentru un spa sau o cină romantică … dar pentru persoanele în vârstă să rămână. Inima mi s-a scufundat. Am înghețat, incapabil să găsesc cuvintele.
Fiica mea, crezând că face ceea ce trebuie, a zâmbit ușor. :
“Știi, mamă, ar fi mai convenabil pentru tine… ai avea lucruri de făcut, griji, nu ai fi niciodată singur…”
Am dat din cap, incapabil să răspund, arătând pierdut.
În acea seară, când eram singur în sufrageria mea liniștită, am fost copleșit de un val de tristețe.
Cum ar putea crede că trebuie să fiu “plasat”?
Aveam doar 46 de ani.
Eram încă plin de vise, dorințe și planuri.
Și dintr-o dată, în ochii fiicei mele, eram deja pe drumul declinului.
Nu am dormit în noaptea aceea.
A doua zi, mi-am ridicat telefonul pentru a-i trimite un mesaj.
Fără reproșuri. Fără furie.
Doar câteva cuvinte simple. :
“Poate ai uitat că mai am atât de multe de trecut. Și că cel mai bun cadou pe care îl putem oferi cuiva nu este să-i aranjăm un final plăcut… ci să credem în noul lor început.”
Câteva minute mai târziu, fiica mea mi-a sunat soneria.
Cu ochii umezi, m-a îmbrățișat fără să spună un cuvânt.
Șopti ea :
“Îmi pare rău, mamă. Am vrut doar să fii bine, în siguranță … dar am uitat că ești încă atât de puternic, atât de plin de viață. Mi-a fost teamă că vei fi singur, dar dorind să te protejez, te-am închis.”
În acel moment, toată resentimentul s-a topit în mine.
Pentru că în adâncul sufletului, acest gest ciudat nu a fost o lipsă de dragoste.
A fost prea multă dragoste slab exprimată.
Dragoste neîndemânatică, imperfectă, dar sinceră.
În acea zi, am vorbit ore întregi, râzând și plângând în același timp.
Și-a dat seama că nu trebuie să aud că sunt protejată, ci că sunt încă considerată o femeie liberă, puternică și promițătoare.
Totul s-a schimbat între noi de atunci.
Mă încurajează în planurile mele, mă împinge să fiu curajos.
Și mă simt mai viu ca niciodată.
Uneori, cei dragi ne rănesc nu din cauza indiferenței, ci pentru că ne iubesc penibil.
Trebuie să putem vorbi cu ei, să le deschidem inimile.
Și doar pentru a le reaminti că dragostea adevărată nu este despre a ne ține sub capotă … ci despre a ne lăsa să zburăm.
* “Dragostea nu este un spațiu închis, ci un orizont nesfârșit.”**
Nu trasează limite în jurul celor pe care îi iubește, le arată imensitate.
El nu șoptește * “rămâne” * de teama singurătății, ci îndrăznește să spună*” explorează”*, în ciuda faptului că poate urma separarea.
Dragostea adevărată este un act de credință.:
Credeți că altcineva, chiar liber, chiar departe, va purta întotdeauna dulceața conexiunii voastre.
Să știi că rădăcinile nu mor doar pentru că aripile se răspândesc.
Unii oameni confundă dragostea cu posesia.
Se țin de mână prea strâns, crezând că își rețin esența celuilalt.,
în timp ce îi sufocă sufletul.
Dar dragostea, dragostea adevărată, este ca vântul.:
Nu le cere norilor să rămână,
el îi însoțește în dansul lor efemer.
Deci da, a iubi înseamnă a alege să nu controlezi.
El preferă durerea unei posibile retrageri.
spre amărăciunea prezenței captive.
Pentru că trandafirul pe care l-am închis în borcan,
își pierde parfumul cu mult înainte ca petalele să se deschidă.
Și tu?
Ai prefera să ai o inimă înlănțuită lângă tine?,
Sau inima care te alege în fiecare dimineață,
în ciuda faptului că întregul univers îl cheamă?
Dragostea adevărată nu se măsoară prin frecvența frazei * te am*,
și la forța tăcută * “te las să fii”*.
